People in Progress

În ultima vreme s-au înteţit în Bucureşti afişele şi reclamele pentru diverse training-uri: Public Speaking, Team Work, Gestionarea Timpului, toate cu denumiri pompoase şi promiţătoare însă, în acelaşi timp, comune.  Aşa că, pentru mine, „People in Progress” a ieşit în evidenţă, în primul rând, prin premiza foarte atrăgătoare a evenimentului: două zile cu doi traineri experimentaţi şi cu două concepte diferite: Story Telling şi Personal Brand.

Mărturisesc că totul s-a ridicat la nivelul aşteptărilor mele: atmosfera, organizarea, stilul trainer-ilor, informaţiile, chiar şi participanţii. A fost o experienţă deosebită, neaşteptat de introspectivă, chiar având o puternică influenţă filosofică aş putea zice.

Când cineva spune cuvintele „lejer” sau „relaxant” la ce te gândeşti prima oară? Eu, cu siguranţă, la atmosfera celor două seri. Primul exerciţiu ne-a scos din zona de confort şi am fost încurajaţi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de cei prezenţi la training. Cu toate că m-am simţit puţin jenată să îmbrăţişez persoane ale căror nume nu reuşisem să îl reţin în întregime – mai ales că ţin mult la spaţiul personal – pe la al patrulea hug deja trecusem peste această reţinere şi am putut să le mulţumesc tuturor sincer pentru că îmi sunt alături în această experienţă. M-a ajutat să realizez cât de efemer este totul şi, după cum ziceau chiar Alex şi Giovanni, acel moment nu va putea fi replicat – nu ne vom întâlni în fix aceeaşi formulă niciodată aşa că trebuie să apreciem această ocazie la maxim.

A fost creat un spaţiu foarte sigur, iar participanţii erau încurajaţi să se exprime liber, să glumească (iar trainerii le răspundeau tot printr-o glumă), să asculte atent ce este împărtăşit grupului şi să înveţe din experienţele celorlalţi. În a doua seară, deşi erau feţe noi în cameră, am observat cât de uşor le venea să vorbească celor care fuseseră de la început. Am fost surprinsă că un grup a putut fi închegat într-un timp atât de scurt!

Că tot vorbim despre participanţi, să ştii că majoritatea am fost fete(oare ce concluzie să tragem de aici?!), însă diversitatea s-a manifestat prin interesele, pasiunile şi alegerile fiecăreia. Am sărbătorit atât aceste diferenţe cât şi asemănările: dorinţa de a experimenta, a călători, a socializa sau încercările dezvoltării personale. Emoţiile dar şi curiozitatea, setea de cunoştinţe a fiecăruia ne-a destins: eram toţi pe picior de egalitate.

Alex şi Giovanni, trainerii noştri, au lăsat cu siguranţă o impresie puternică. M-au frapat prin aparenta lor vulnerabilitate, atitudinea deschisă, sinceră, latura lor teatrală şi propriile valori. Două persoane foarte comunicative, băieţii păreau că şi-au propus să ne scoată din cochilie, să ne motiveze să ne depăşim limitele. Mi-a plăcut în mod deosebit că au luat parte la joculeţe alături de restul, nu au încercat să se separe de grup sau să se urce pe un piedestal arogant de „noi suntem prea buni să facem asta”. Au tranziţionat foarte lin între exerciţii şi tot training-ul urma un fir logic foarte discret, până la urmă cele 4+ ore au trecut foarte repede. Poveştile lor despre viaţă, experienţe din trecut, reflecţiile au adăugat savoare întregului training.

Dacă şi profesorii mei de la facultate ar insera poveşti sau ar încerca orice altă metodă de a ne preda în afară de cea „dictatorială” unde ei vorbesc şi eu scriu timp de 2 ore, atunci aş merge mai des pe la cursuri! Poate tocmai de aceea am apreciat foarte mult faptul că trainerii s-au folosit de flipchart-uri colorate, videoclipuri, iar toate materialele erau pregătite dinainte. Din ce discut cu prietenii şi colegii mei de aceeaşi vârstă, observ că generaţia din care fac parte are nevoie de interactivitate, avem nevoie să descoperim singuri răspunsurile, să punem laolaltă piesele puzzle-ului. Cel mai mult am reţinut prin metoda de „Active Learning” unde am fost direct implicată în procesul cunoaşterii şi, în loc să mi se dicteze concluzia, am reuşit să ajung eu singură la ea, pe alocuri ghidată de cei doi. Mi-au reamintit cât de frumos este să te redescoperi prin introspecţie!

Din prima clipă m-am simţit primită cu drag, acceptată şi îmi pare rău să zic că nu găsesc prea des sentimentul ăsta în multe alte grupuri. A fost depăşită bariera limbii (totul s-a ţinut în engleză) iar participanţii nu se mai gândeau neapărat la greşelile făcute sau accentul puternic, ci s-au putut concentra pe mesaj şi pe emoţiile pe care doreau să le transmită. Cu toate astea tot m-am simţit tensionată uneori până am conştientizat pe deplin că mă aflu într-un spaţiu al toleranţei şi unde judecata nu îşi are locul, lucru care m-a ajutat când a venit vorba de descărcări emoţionale în timpul discursurilor sau activităţilor. Nu a durat mult până cei doi traineri au devenit, mai degrabă, doi prieteni apropiaţi care ne învăţau câte ceva despre felul lor de a vedea lumea, asemenea bătrânilor unui trib care stau la poveşti cu oricine e dispus să îi asculte.

People in Progress a fost o experienţă nouă, diferită de lucrurile care deveniseră obişnuite pentru mine şi m-a ajutat să (mă) văd dintr-o perspectivă diferită. Suntem toţi în procesul de a ne descoperi şi şlefui, iar cel mai important pas e să avem curajul să spunem asta, să ne „expunem”, să ne arătăm lumii aşa cum suntem: imperfecţi, vulnerabili, nesiguri – într-un cuvânt, umani!