Interviu cu Alex

DSC_1225

Lisa: Salut! Care este numele tău întreg? Spune-mi câte ceva despre tine.

Alex Glod: Glod Alexandru Gabriel, 24 ani, nebun după viaţă, îndrăzneţ (câteodată poate un pic PREA îndrăzneţ), un copil în redevenire.

 

L: Ok, ai vreun exemplu pentru partea cu „prea îndrăzneţ”?

AG: Păi, stau şi mă gândesc că de anul trecut, de când m-am decis să lucrez ca freelancer, am îndrăznit în multe feluri, am organizat o grămadă de proiecte, am mers în Serbia, Germania să organizez proiecte. Mi-am asumat foarte multe riscuri. Mulţi spun că sunt un pic uimiţi de câte lucruri am apucat să fac şi dacă stau să mă uit în urmă, pentru primul an de activitate am făcut multe chestii şi de asta spun că într-adevăr am îndrăznit destul de mult dar mie pe moment nu mi se părea ceva super mare, doar am simţit nevoie s-o fac şi persoane care sunt mai în vârstă decât mine, cu mai multă experienţă, pregătire nu îndrăznesc în a lansa lucruri. Eu lansez cam o chestie în fiecare lună, să fie – să fie – să fie iar ei sunt precauţi, în sensul de a face lucrurile perfect.

 

L: De ce copil în redevenire?

AG: Pentru că m-am maturizat cam devreme şi de când am intrat pe calea dezvoltării personale mi-am dat seama cât de mult mi-am uitat esenţa de copil şi îmi dau seama că asta e de fapt lucrul care mă face unic şi tot căutam chestia care mă separă şi mulţi ani am căutat să fiu ca ceilalţi, încercând să adopt anumite lucruri pentru că eu credeam că nu aş fi destul de bun. Tocmai inocenţa asta e valoarea mea adăugată pentru că fac lucrurile uneori foarte simplist, jucăuş, colorat, super creativ şi spontan. E o joacă, dar una serioasă în acelaşi timp.

 

L: Ai discutat în timpul training-ului despre Assessment şi Feedback. Poţi să explici diferenţa dintre ele?

AG: Conceptul original de feedback vine din feedback-ul care are loc într-un sistem: în cazul programării, faci un cod, apoi îl implementezi şi feedback-ul este dacă acel cod e bine implementat sau nu. Diferenţa assessment-ului este când vorbim de două persoane care nu fac parte din acelaşi sistem. Există feedback-ul intern al corpului, cred că oferă feedback în adevăratul sens, în momentul în care fac ceva ce nu îmi place mă simt într-un anumit fel. Când fac ceva ce îmi place la nebunie sau sunt înconjurat de persoane  la care ţin f mult e un fb în corp. Ăla pot să îl înţeleg ca feedback care se aplică în cazul nostru. Assessment e pur şi simplu o evaluare – e a mea. Eu te evaluez din punctul meu de vedere şi îmi aparţine. Pentru că eu am anumite distincţii am un anumit mod de a judeca adevărul şi asta nu înseamnă neapărat adevărul. Nu pot să calific ce spune O persoană ca fiind adevărat pentru că aia e o singură persoană şi din zece persoane, fiecare vine cu o evaluare diferită. Asta văd ca diferenţă: feedback-ul e o chestie care ţine de sistemul meu intern, assessment e o evaluare care vine din afară şi este a acelei persoane, e alegerea ta dacă îl iei sau nu. În acelaşi timp o evaluare este dată dacă este cerută sau acceptată. Dacă omul nu o cere, e o frustrare.

 

L: Am văzut în sala de training două cărţi frumoase pe care scria mare, mare numele tău. Despre ce e vorba?

AG: Anul trecut am avut o mică criză de vârstă, urma să împlinesc 24 de ani şi nu făcusem nimic cu viaţa mea. Cu o lună înainte să îi împlinesc, voiam să lansez un proiect, un Webinar, alte lucruri. Cu câteva ore înainte de lansare, am decis să scriu prima carte: Be Who Be Me. E o carte pe jumătate biografie în care povestesc prin ce am trecut prin viaţă (copilărie, şcoală generală, liceu, facultate şi lunile de când terminasem facultatea) apoi povestesc despre dialogul interior cu care m-am confruntat eu în materie de CINE cred că sunt, CINE vor alţii să fiu şi CINE sunt eu de fapt, cum am gestinat dialogul ăsta interior şi cum am stat şi ascultat să văd care-s argumentele din toate funcţiile şi de unde vin vocile respective. Restul cărţii e un proces de a înţelege ce vreau să fac eu de aici încolo pentru că şi în capitolele astea două sunt anumite întrebări, ca un fel de conversaţie: eu spun prin ce am trecut şi-apoi întreb „În cazul tău cum a fost?”  şi oferă o bază în a crea Bucket List-ul (53 de lucruri de făcut până la 30 de ani, 40 de ani) apoi 3 lucruri prin care asta poate fi realizată mult mai uşor. Am discutat despre moştenirea personală pentru că eu am avut un moment în care m-am întrebat „Mie mi-e frică de moarte, dar de ce?” ş am observat că pt mine era important să las ceva în urmă şi am înrămat ideea de a trăi o moştenire: not leaving a legacy, but living a legacy. Ea poate fi construită prin acţiunile pe care le fac zi de zi. Ultima parte a cărţii oarecum invită cititorul să-şi scrie cartea propriei vieţi pentru că suntem autorul, personajul principal şi naratorul propriei vieţi aşa că trebuie să ne asumăm responsabilitatea, să ne luăm pixul şi să scriem. Ajungi să pui în balanţă tot ce s-a întâmplat până acum şi cum vrei să fie scrisă cartea de acum încolo.

 

A doua se cheamă „How to be Awesome – The Life Manifesto”. Pentru mine, cuvântul „awesome” era mult prea uzat şi îşi pierduse din însemnătate. Teoria mea e că fiecare literă din cuvântul respectiv are o anumită definiţie. A este pentru ambiţie, W pentru wild, E este pentru entuziasm, S pentru special, O în a fi oportunist, M pentru a fi memorabil iar E e conceptul de empowering, adică de a împuternici pe ceilalţi să facă mai mult. A fi AWESOME e un model că aş putea să fac şi eu la fel. Modelele de care avem nevoie nu sunt Steve Jobs, Bill Gates care sunt prea departe deja. Avem nevoie de nivel micro de oameni pe care îi vedem în carne şi oase care arată că se poate. Trebuie creat un spaţiu prin care arătăm că „hei, dacă eu pot, poţi şi tu!”

 

L: Care este visul tău acum şi de la ce a pornit?

AG: Visul meu îi să îmi iau o casă într-un oraş de munte unde să am locuri de 25-30 persoane şi să fie un fel de spa în care oamenii să aibă parte de masaj, meditaţie, saună, relaxare, mers pe munte pe trasee, în care să pot organiza propriile conferinţe, retreat-uri micuţe. Ăsta e visul meu. M-a fascinat ideea de a călători lumea dar aş vrea să am stilul de viaţă simplu în care îngrijesc propria grădină şi am mâncarea mea sănătoasă, toate astea oferind oamenilor un spaţiu în care să se regăsească. Fugim în toate părţile, nu stăm locului, uităm să ne oprim, take our time. Un astfel de loc unde oamenii să aleagă ce au ei nevoie. Vreau un spaţiu de unde oamenii să plece cu zâmbetul pe buze şi împliniţi.

 

L: Cum a decurs procesul de iubire şi acceptare a Sinelui?

AG: Primul pas a fost să vorbesc despre povestea mea şi nu a fost deloc uşor. La început a fost, fără să îmi dau seama, din perspectiva de a atrage compasiune pentru că niciodată nu am avut parte de ea şi mă foloseam de povestea asta ca să primesc genul ăsta de reacţii. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu victimă şi am ajuns să trec peste. Când povestesc mi se pare că nici nu s-a întâmplat. Încărcătura emoţională negativă parcă s-a dus. Însă nu ţine numai de asta pentru că ăla a fost doar un moment care a degenerat în alte lucruri şi obiceiuri. Am descoperit recent că aveam o ură puternică faţă de vreo 30  de oameni şi îmi dădeam seama când îi vedeam în oraşul natal că le doream lucruri rele şi nu credeam că sunt capabil de aşa ceva dar eram şi poate nu voiam să accept. Mi-a luat un pic de timp sa analizez de ce şi cum pot să întorc asta şi să spun „iartă-mă” „mulţumesc” şi „te iubesc” acelor persoane pentru că eu am ales să mă simt cum m-am simţit, nu a fost vina lor. Prin felul în care s-au comportat m-au ajutat să fiu persoana care sunt astăzi. E încă un proces continuu pentru că încep sa descopăr lucruri despre mine de care nu eram neapărat conştient. Observ că am partea întunecată de lăcomie, control, manipulare, de a mă juca cu sentimentele celorlalţi. Mulţi spun că e umană pentru că toţi avem un sâmbure de negativitate şi am început să le înţeleg, nu neapărat să le suprim. Din contră, ok, de unde vine, de ce mă simt aşa, unde mă duce, care au fost declanşatorii genului ăstuia de comportament? Nu cred că e ceva cu care se naşte un copil, ci apare din educaţie sau experienţe. Să accept asta iarăşi nu a fost uşor, având pentru mine critica pe care o aveam de atâţia ani, mai ales ştiindu-mă cu bune intenţii, dar asta nu înseamnă că sunt achitat de lucrurile pe care le fac. E interesant, am străbătut o mare parte din drum, însă mai este.

 

L: Explică-mi conceptul de „be-you-tifully seen”.

AG: Da. Ideea de a fi gol, dar nu a fi gol în modul ruşinos ci dintr-o poziţie de demnitate. De a spune din cap până-n picioare: Din asta sunt format, ăsta sunt eu ca individ, nu vreau nimic în schimb şi a spune dacă îţi place ce vezi şi vrei să îmi fii alături, cu drag apreciez că eşti aici, dacă nu – nu, e mai bine să mergem pe căi diferite. De a asuma faptul că e normal să fie oameni care nu mă plac. Ne vedem data viitoare, cu altă ocazie, poate niciodată. Nu fiecare om care intră în viaţa noastră trebuie să şi rămână. Despărţirile sunt greu de acceptat, dar uneori sunt sănătoase.

 

L: Din înţelepciunea populară românească, ai vreun proverb preferat? Care şi de ce?

AG: O grămadă, oioioi. Nu-i aşa uşor. „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” e sublim pentru că modul în care tratăm pe ceilalţi defineşte modul în care ne tratîm pe noi înşine şi în momentul în care tratăm oamenii negativ, asta reflectă cum mă tratez pe mine. Dacă sunt anumite lucruri pe care eu nu le apreciez (a vorbi urât, a fi băgăreţ, violent, insistent, încăpăţânat), de ce să le manifest? Era o vorbă din bătrâni pe care am lăsat-o şi în ultimul an am descoperit cât e de adevarată.

 

L: Ce părere ţi-au lăsat People in Progress, Hipocampus?

AG: Conceptul de „connecting the disconnected” prin cei patru piloni ai săi m-a fascinat şi mă gândeam că într-adevăr sunt momente în care ne deconectăm şi suntem prinşi într-o singurătate şi suferinţă falsă, totul creat în capul nostru. Ideea de a conecta e una atât de simplă, dar avem nevoie de ea şi mă bucur că am facut parte din ea. People in Progress pentru mine a fost o surpriză foarte plăcută, am avut mari îndoieli legate de cum vor îmbrăţişa oamenii ideea de vulnerabiitate şi de a fi ei înşişi, nu în sensul stereotipic, dar la modul foarte pragmatic şi am observat că da, e calea pe care trebuie sa merg. Acum câteva luni când am vrut să organizez câteva proiecte în Sibiu a fost un total eşec. Oamenii nu vor chestii mediocre, ci chestii total diferite. Nu majoritaea e cea cu care trebuie să lucrăm, ci inovatorii. People in Progress îmi dă motive să cred că există oameni printre noi care vor să îmbrăţişeze vulnerabilitatea, să termine cu minciunile, să fie deschişi, să nu se mai ascundă, să fie ei înşişi cu toate imperfecţiunile lor şi cred că undeva în adâncurile noastre ne dorim asta cu mare ardoare şi avem oameni care să ne accepte.