Reciclez… sau măcar încerc

image1Mie mi se pare de-a dreptul spectaculos cum m-am încăpățînat atîția ani să reciclez în România. Prima amintire despre reciclare este strigătul care călătorea cîntat de jos din stradă pînă la noi la etajul 10, în zilele de week-end: „sticleee goaleee cumpăăr” sau „ziaree/fiaree veechi cumpăăr”. Ascultam fascinată cît de tare se auzeau sunetele. Eram mică, la vîrsta aceea încă nu ştiam nici ce înseamnă a cumpăra, am ţinut însă minte cîntecul şi încă tresar încîntată cînd am norocul să-l mai aud (acum doar în varianta „fiaare veechi”).

Au urmat dulapul plin de caiete şi manuale vechi din care tot duceam pachete grele la şcoală, la sfîrşit de an, pentru „maculatură”, şi plasele burduşite cu borcane goale, lăsate înainte în apă să se desprindă etichetele, pentru care primeam ceva bani în schimb la Alimentara. Asta pînă în 1989, cînd programul de strîns maculatură s-a oprit şi Alimentara n-a mai primit borcane. Clasicele sticle de lapte şi borcănașele de iaurt au dispărut și le-au luat locul pungile, sticlele și recipientele de plastic și carton.

In liceu, singura formă de reciclare care ne mai rămăsese în obicei era să ducem sticlele la schimb cînd cumpăram apă. Iar la noi în familie se bea muuuultă apă minerală. Simultan, în plan mai subtil, învăţam despre reducere şi refolosire de la bunicii mei, care taman ce-şi cumpăraseră o casă la ţară şi care, venind din oraş, călătorii şi aventuri, s-au aşezat brusc într-un loc şi au început să investească împreună într-o viaţă total diferită. Bunicul a lăsat servieta şi a luat sapa. Bunica a lăsat scrisorile şi a luat foarfeca de vie. Iar eu asistam la cele mai uimitoare întîmplări: cum fierbeau caisele stricate în butoaie cîteva luni, apoi într-o singură noapte se transformau în ţuică, cum s-a adunat lîngă grajd un morman mare de bălegar din care într-o zi a dispărut jumătate și bunicu mi-a spus că l-a vîndut, cum se adunau hîrtiile pentru aprins focul, cum resturile de la masă ajungeau terciuri îmbietoare pentru animalele din curte … în fine, cam cu orice se mai făcea cîte ceva, mai puțin cu unele plastice, care miroseau groaznic cînd ardeau în foc.

Uau, sincer: toate astea au fost o mare bătaie de cap pentru mine. Am detestat cu pasiune pachetele grele de hîrtie pe care trebuia să le ducem an de an la școală, toate plasele îndesate cu sticle … goale dar și pline!, munca neîncetată pe care o cerea o curte cu vie, livadă și atîtea animale … uf, cîtă trudă!

Poate tocmai de aceea, următoarea perioadă din viață n-am mai ținut cont de … natură. Cîțiva ani am fost acea adolescentă iresponsabilă, care aruncă saci imenși de gunoi, care consumă necugetat și care mereu cumpără mai mult decît e necesar. Cam în perioada aia s-au deschis și supermarketurile (sau parcă mai întîi au fost hipermarketurile) și apoi mallurile … ca să vezi! … deși cînd au apărut mallurile deja începusem să realizez cum funcționează consumerismul.

Am citit undeva că sînt trei pași pe care îi putem face ca să reducem deșeurile pe care le generăm: să reducem, să refolosim și să reciclăm (en: Reduce, Reuse, Recycle). Ei bine, eu i-am luat în ordine inversă. Nu știu dacă a fost o idee bună sau nu (nici nu știam de ei cînd am început să încerc să reciclez) dar vă pot spune cum a mers.

Mulți ani n-a mers. Cam din 2006 pînă în 2013 n-am știut ce să fac cu ce strîngeam. Strîngeam însă cu perseverență. Un dulap cu 5 rafturi s-a umplut cu hîrtii … de mai multe ori, debaraua cu borcane și sticle, iar în mijlocul sufrageriei mai mereu trona un sac imens cu plastice. Sincer nici nu-mi aduc aminte unde le duceam, dar știu că era al naibii de greu să ajung cu ele acolo. Așa că mai mult le strîngeam decît le reciclam efectiv. Atît de îndărjită eram încît preferam să țin sacii în mijlocul casei decît să mă îndur să-i arunc la gunoi. Mă bucur tare mult că am trecut de perioada aia.

Măcar la birou încet încet reușisem să includ reciclarea hîrtiei. Complicat însă: trebuia să strîngem peste 50 de kg, să le tocăm și să plătim o firmă sau un ONG să vină să le ridice. De fapt nu trebuia, încă trebuie, e singura opțiune momentan.

Apoi a venit 2013, ah, ce bine că s-a întîmplat 2013! A fost un an de cumpănă în încercările mele de a recicla. Atunci, călătorind în Suedia și Norvegia timp de o lună, am trăit în mod continuu experiența unui sistem de reciclare care funcționează. Cînd m-am oferit să lucrez voluntar în bucătăria unei comunități din Suedia, m-am așteptat ca doar gătitul vegetarian să fie ceva nou pentru mine. Dar, pe lîngă noile combinații și ingrediente, învățam și reciclare. Acolo am auzit prima dată de compost. Mi se pare în continuare magie cum resturile de mîncare se transformă în pămînt. Fascinant cum șervețelele merg în compost (unde aduc aport de nitrogen, ca și frunzele uscate) și nu la hîrtie (acolo se pune doar hîrtia curată și uscată).

Tot acolo am ridicat din sprînceană auzind pe cineva spunînd cu mîndrie despre sine că e “obsedată de reciclare și să nu ne speriem dacă o vedem verificînd în gunoi după reciclabile”. Ce bine înțeleg acum decizia ei! Vedeți voi, de cînd m-am decis să reciclez pînă să înțeleg cîteva prime bune practici de reciclare a trecut ceva timp și știu deja cît de greu e acest prim pas. Și dacă pînă și în Suedia un punct de colectare pentru reciclare e nevoie să fie verificat și curățat, e cu atît mai multă nevoie în România (chiar și la mine acasă …. cînd am oaspeți). Așa se făcu de m-am întors din Suedia cu o mare curiozitate față de compost și cu un nou curaj de a-mi asuma într-atît de mult intenția de a recicla încît să pot căuta în gunoi cu demnitate :D.

În Norvegia am stat o săptămînă în casa unei bune prietene. Ajutînd în cele gospodărești observ cu amuzament ceva total neașteptat. La sfîrșitul mesei toate vasele mergeau în mașina de spălat însă tot se mai petreceau vreo 20 de minute la chiuveta din bucătărie, spălînd de mînă …. ambalajele reciclabile. Exact cum spălăm vasele acasă după masă, exact așa spălam acolo sticlele de plastic, ambalajul de la cașcaval, conserva de suc de rosii, cu detergent, cu burete, și cu uscare lentă în suportul de vase. Mi-a plăcut așa, mi se pare mai aproape de adevăr să ne purtăm cu ambalajele reciclabile mai aproape de cum ne comportam cu vasele din care măncăm decît cu gunoiul.

Cum reciclez efectiv:

Am simțit că am făcut pasul de la a încerca să reciclez la a recicla efectiv atunci cînd mi-am asumat că ce strîng pentru reciclare e altceva decît gunoi. Gunoiul e una, și am un coș de gunoi cu sac pentru el. Ce strîng pentru reciclare e cu totul altceva, nu e gunoi, nu îl strîng în coș de gunoi (sau ceva similar) și nici de sac n-am nevoie.

Hîrtia o strîng teanc (publicitatea din poștă, facturi, desene, cartoane de la ambalaje – curate și uscate), PETurile le strîng spălate, uscate și strivite; conservele și sticlele spălate și uscate – ca și cum le-aș pregăti să le pun în cămară, să le folosesc din nou mai tîrziu. Pentru că asta se va și întîmpla: mai tîrziu vor fi folosite la altceva, și cu cît trece mai mult timp, cu atît mai greu de curățat vor fi.

Dar cum să gîndești așa și să mergi la clopotele de colectare din București? Abia le găsesc, sînt mereu murdare, mai nou și pline, și nu numai de reciclabile. Cîh! Unde mai pui că nici nu știu sigur dacă ce pun acolo ajunge cu adevărat să fie reciclat. Așa că nu duc la clopote decît ce nu pot duce în altă parte.

Pentru zona în care stau și în funcție de facilitățile de care dispun, eu mi-am găsit cîteva alternative care să funcționeze. In alt cartier și în altă locuință nu vor funcționa decît unele din ele sau poate mai multe. Ce am reușit să colectez știind că vor ajunge să fie reciclate sînt: PETurile, dozele de băuturi, sticlele, hîrtia, electronicele, resturile vegetale și resturile animale.

PETurile, dozele de băuturi, sticlele, hîrtia, electronicele:

image2Cel mai mare noroc pe care îl am este să existe la două străzi depărtare de casa mea un centru privat de colectare. Am profitat de ocazie și am mers să verific ce primesc. Mi-am luat inima în dinți, am intrat în curtea cu poartă ruginită larg deschisă și m-am oprit taman în fundul curții în dreptul panoului de tablă pe care erau scrijelite prețurile. Primesc hîrtie. Ce fel de hîrtie? Un domn corpolent în salopetă pătată mă asigură că orice fel de hîrtie” (reviste, cartoane, hîrtie fotografică). Țin să amintesc ce cred că totuși nu merge la hîrtie: șervețelele și bonurile fiscale (nu sînt așa de sigură de bonuri). La centru mai primesc PET-uri (iuhuuu!), doze și conserve. Și mai nou și sticlă, de orice culoare. Și electronice.

Am adus 5 kg de hîrtie și am primit un leu. Ce valoros a fost acel leu!

Avînd aproape un centru de colectare care plătește pentru reciclabile, am avut supriza să descopăr că mă aflu pe traseul uzual al “colectorilor informali”, acei “sticlee goalee cumpăăr” pe care îi auzeam de la etajul 10 dar care acum nu mai strigă, ci răscolesc în liniște pubelele publice în căutare de PET-uri și metale (cu hîrtia și sticla mai greu). Am profitat din nou de ocazie și măcar PET-urile și dozele nu le mai duc eu la centru; în schimb le spăl, le usuc, le strivesc și le pun la poartă într-un sac colorat, marcat cu simbolul reciclabil. În scurt timp trece cineva și le ia cu grijă, în liniște.

Resturile vegetale

image3Sint recunoscătoare să am acces la o curte cu o bucățică de pămînt, lîngă casă, însă suficient de departe să pot strînge acolo resturile vegetale fără să mă tem că ar mirosi sau că s-ar strînge insecte. Am instalat inițial o ladă de compost, apoi am adăugat încă două. În casă țin o cutie (de vopsea), cu capac, lîngă blatul de tăiat, în care adun ce ar fi resturile unui meniu lacto-ovo-vegetarian (reduc pe cît posibil resturile de lactate și de citrice – nu știu sigur de ce, presupun că lactatele ar atrage gîndaci și despre citrice am auzit că fie îngrunează procesul de descompunere, fie nu le plac rîmelor ); cînd se umple, o golesc în lăzile din curte.

Cele trei lăzi de compost nu ajung mai niciodată pline, poate doar cînd îndes frunzele de toamnă din toată curtea, dar și ele se lasă la jumătate la prima ploaie, iar pînă la următoarea toamnă dispar de tot. O dată pe an sau chiar la doi ani, scot din compostul făcut (pamînt plin de nutrienți) și-l folosesc în grădină sau în ghivece. Magie!

Resturile de carne

Le pun vizavi, lîngă gardul unei curți părăsite, unde locuiește o cățea bătrînă, care iese timid și mănîncă ce-i mai rămîne după cei au terminat cei trei pisoi negri.

Toate celelalte plastice, hîrtiile prea mici pentru a fi puse teanc și cutiile de lapte sînt cele care ajung la clopote. Le spăl, le las la uscat, le duc la clopote (îmi ia ceva timp să le găsesc), apoi mă spăl bine-bine pe mîini.

Deșeurile prea toxice

Inițial am pus bateriile, becurile, uleiul alimentar folosit și medicamentele expirate în aceeași listă cu reciclabilele. Apoi mi-am spus că sînt totuși o categorie aparte și le voi scrie separat. Colectez bateriile, becurile, uleiul alimentar folosit și medicamentele expirate indiferent dacă ajung să fie reciclate (uleiul uzat se reciclează și ajunge motorină) sau nu (din cîte știu medicamentele expirate nu sînt reciclate), asta pentru că sînt prea periculoase pentru a ajunge în pămînt, acolo unde ajung deșeurile nereciclate/-bile. Să arunci așa ceva la gunoi ca să ajungă undeva în natură e un mare FAUX-PAS!

Bateriile și becurile

image4Bateriile le strîng într-un recipient drăguț, făurit dintr-o cutie de carton de ceai și papier-mâché (se vede ca are și ochișori?). Cînd se umple cutia, le duc la un supermarket (deja cred că toate magazinele mai mari au un tub în care colectează baterii uzate). Le-aș duce la IKEA, unde îți oferă o baterie gratis pentru parcă 5 uzate, dar e prea departe.

Becurile le-au primit la Carrefour, deși e cam ciudat: am auzit că e destul de toxic ce iese dintr-un bec spart (din cele noi – dar reunosc: nu mă prea pricep) dar cutia de colectare din supermarket era așa de înaltă încît n-am avut cum să dau drumul becului fără să se spargă. Hmmm.

Uleiul alimentar folosit

Uleiul alimentar folosit (prăjit) e foarte toxic, ușor de predat pentru reciclare și ajunge motorină pentru mașini. Pe mine m-a convins să aud că uneori, ca să se facă motorină, se cumpără ulei nou, pentru că nu se strînge suficient uzat.

Cum fac? Strîng uleiul folosit într-o sticlă mare și îl depozitez sub chiuveta din bucătărie. Cînd nu mai am loc de el, intru pe pagina Uleiosul Reciclează și văd care e metoda de colectare din acel moment (într-o vreme venea cineva și-l lua dacă era mai mult, apoi trebuia dus undeva pe Carol, acum aflu că au reluat serviciul de preluare de acasă).

Medicamentele expirate

Nu vor fi reciclate dar sînt prea toxice să le arunc la gunoi. Sînt unele farmacii care chiar le primesc. Doar că îți ia nițel timp să găsești care din ele și să scrii procesul verbal de predare-primire.

Odată pus pe roate acest sistem de Colectare&Reciclare, total diferit de aruncarea gunoiului, în care mai aruncam doar ce nu era reciclabil (elastice de cauciuc, căni de carton pentru cafea, pahare de plastic de unică folosință, lavete, bureți, brichete…), am putut face următorul pas, către a Refolosi.

Ce refolosesc

Avînd toate reciclabilele curate și depozitate landemînă (în cutiile de colectare), mi-a venit foarte ușor să iau din ele ori de cîte ori am avut nevoie. Așa am făcut primul pas, refolosind caserolele de plastic, sticlele de apă și pungile.

image5Apoi am înlocuit ce nu puteam refolosi cu ceva reutilizabil. De exemplu, vazînd cîte pahare de carton nereciclabile arunc, mi-am luat un pahar de cafea refolosibil. Tot așa, observînd cîte recipiente și pungi de plastic tot strîng … să le refolosesc” îmi ziceam, dar oricît le-aș fi refolosit tot erau enorm de multe, am trecut la recipiente speciale (rezistente la căldură și îngheț) și la plasele de pînză.

Tot pentru cum se comportă recipientul la cald și rece am ales să port cu mine și o sticla din ceva material rezistent la căldură în care îmi iau apă sau ceai.

Reducerea

Gîndindu-mă la scopul final al întregii activități de reciclare, anume de a păstra natura vie și curată, mi s-a năzărit să mă gîndesc și la cam cît consumă și poluează o fabrică de reciclare. Și la cam cît de reciclabile sînt la rîndul lor produsele care ies din cele reciclate? pentru că doar sticla se reciclează la nesfîrșit. Și cînd sînt transformate în alte produse, cam cît de folositoare ne sînt acele produse? Nu știu cum sînteți voi, dar eu mi-am dat răspunsuri destul de sumbre la aceste întrebări. Îndeajuns de sumbre să încep să mă feresc să adun orice fel de recipiente, chiar reciclabile. Din acest moment, recunosc, am început să-mi par inclusiv mie bizară.

image6Inițial îmi reumpleam sticla refolosibilă doar acasă, din bidonul de 50 L (știu de H2ON care îți aduc acasă astfel de bidoane, pentru consum familial, împreună cu un dozator mic electric, tare ingenios), iar cînd eram în oraș mă mulțumeam să păstrez sticla cumpărată goală pînă acasă ca să știu sigur că ajunge să fie reciclată. Mai tîrziu mi-am făcut curaj și am încercat s-o reumplu și în oraș (sînt cîteva cafenele care au filtru de apă, pînă acum nimeni nu a refuzat să-mi dea 50ml de apă … gratis).

Dacă e vorba de mîncare, prefer să cumpăr alimentele din piață. Mă duc la aceeași tarabă de ani de zile. Mă bucur să o întreb pe vînzătoare de sănătate, uneori stăm mai mult de vorbă, alteori mă grăbesc. Acum deja știe că eu cumpăr fără pungi de plastic. Îmi adună produsele într-o ladă în spatele tarabei și, după ce le-am ales pe toate, mă ajută să le pun în plasele pe care le am deja.

Cînd cumpăr din supermarket mă uit la ambalaj și aleg produsul cel mai puțin împachetat, mai degrabă în hîrtie decît în plastic. Uneori insist să cumpăr fructele fără pungile oferite de magazin, alteori nu e nevoie să insist. Vorba VJ-ului de la Guerrilla: “orice român e obișnuit să aibă undeva în casă o pungă plină cu pungi, cum să luați fără pungă? Doar că eu nu și nu, nu mai vreau niciuna în plus, oricît de eco sau bio ar fi.

Planul meu: Reciclez, Refolosesc, Reduc (Recycle, Reuse, Reduce) și Plantez!

       

People in Progress

În ultima vreme s-au înteţit în Bucureşti afişele şi reclamele pentru diverse training-uri: Public Speaking, Team Work, Gestionarea Timpului, toate cu denumiri pompoase şi promiţătoare însă, în acelaşi timp, comune.  Aşa că, pentru mine, „People in Progress” a ieşit în evidenţă, în primul rând, prin premiza foarte atrăgătoare a evenimentului: două zile cu doi traineri experimentaţi şi cu două concepte diferite: Story Telling şi Personal Brand.

Mărturisesc că totul s-a ridicat la nivelul aşteptărilor mele: atmosfera, organizarea, stilul trainer-ilor, informaţiile, chiar şi participanţii. A fost o experienţă deosebită, neaşteptat de introspectivă, chiar având o puternică influenţă filosofică aş putea zice.

Când cineva spune cuvintele „lejer” sau „relaxant” la ce te gândeşti prima oară? Eu, cu siguranţă, la atmosfera celor două seri. Primul exerciţiu ne-a scos din zona de confort şi am fost încurajaţi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de cei prezenţi la training. Cu toate că m-am simţit puţin jenată să îmbrăţişez persoane ale căror nume nu reuşisem să îl reţin în întregime – mai ales că ţin mult la spaţiul personal – pe la al patrulea hug deja trecusem peste această reţinere şi am putut să le mulţumesc tuturor sincer pentru că îmi sunt alături în această experienţă. M-a ajutat să realizez cât de efemer este totul şi, după cum ziceau chiar Alex şi Giovanni, acel moment nu va putea fi replicat – nu ne vom întâlni în fix aceeaşi formulă niciodată aşa că trebuie să apreciem această ocazie la maxim.

A fost creat un spaţiu foarte sigur, iar participanţii erau încurajaţi să se exprime liber, să glumească (iar trainerii le răspundeau tot printr-o glumă), să asculte atent ce este împărtăşit grupului şi să înveţe din experienţele celorlalţi. În a doua seară, deşi erau feţe noi în cameră, am observat cât de uşor le venea să vorbească celor care fuseseră de la început. Am fost surprinsă că un grup a putut fi închegat într-un timp atât de scurt!

Că tot vorbim despre participanţi, să ştii că majoritatea am fost fete(oare ce concluzie să tragem de aici?!), însă diversitatea s-a manifestat prin interesele, pasiunile şi alegerile fiecăreia. Am sărbătorit atât aceste diferenţe cât şi asemănările: dorinţa de a experimenta, a călători, a socializa sau încercările dezvoltării personale. Emoţiile dar şi curiozitatea, setea de cunoştinţe a fiecăruia ne-a destins: eram toţi pe picior de egalitate.

Alex şi Giovanni, trainerii noştri, au lăsat cu siguranţă o impresie puternică. M-au frapat prin aparenta lor vulnerabilitate, atitudinea deschisă, sinceră, latura lor teatrală şi propriile valori. Două persoane foarte comunicative, băieţii păreau că şi-au propus să ne scoată din cochilie, să ne motiveze să ne depăşim limitele. Mi-a plăcut în mod deosebit că au luat parte la joculeţe alături de restul, nu au încercat să se separe de grup sau să se urce pe un piedestal arogant de „noi suntem prea buni să facem asta”. Au tranziţionat foarte lin între exerciţii şi tot training-ul urma un fir logic foarte discret, până la urmă cele 4+ ore au trecut foarte repede. Poveştile lor despre viaţă, experienţe din trecut, reflecţiile au adăugat savoare întregului training.

Dacă şi profesorii mei de la facultate ar insera poveşti sau ar încerca orice altă metodă de a ne preda în afară de cea „dictatorială” unde ei vorbesc şi eu scriu timp de 2 ore, atunci aş merge mai des pe la cursuri! Poate tocmai de aceea am apreciat foarte mult faptul că trainerii s-au folosit de flipchart-uri colorate, videoclipuri, iar toate materialele erau pregătite dinainte. Din ce discut cu prietenii şi colegii mei de aceeaşi vârstă, observ că generaţia din care fac parte are nevoie de interactivitate, avem nevoie să descoperim singuri răspunsurile, să punem laolaltă piesele puzzle-ului. Cel mai mult am reţinut prin metoda de „Active Learning” unde am fost direct implicată în procesul cunoaşterii şi, în loc să mi se dicteze concluzia, am reuşit să ajung eu singură la ea, pe alocuri ghidată de cei doi. Mi-au reamintit cât de frumos este să te redescoperi prin introspecţie!

Din prima clipă m-am simţit primită cu drag, acceptată şi îmi pare rău să zic că nu găsesc prea des sentimentul ăsta în multe alte grupuri. A fost depăşită bariera limbii (totul s-a ţinut în engleză) iar participanţii nu se mai gândeau neapărat la greşelile făcute sau accentul puternic, ci s-au putut concentra pe mesaj şi pe emoţiile pe care doreau să le transmită. Cu toate astea tot m-am simţit tensionată uneori până am conştientizat pe deplin că mă aflu într-un spaţiu al toleranţei şi unde judecata nu îşi are locul, lucru care m-a ajutat când a venit vorba de descărcări emoţionale în timpul discursurilor sau activităţilor. Nu a durat mult până cei doi traineri au devenit, mai degrabă, doi prieteni apropiaţi care ne învăţau câte ceva despre felul lor de a vedea lumea, asemenea bătrânilor unui trib care stau la poveşti cu oricine e dispus să îi asculte.

People in Progress a fost o experienţă nouă, diferită de lucrurile care deveniseră obişnuite pentru mine şi m-a ajutat să (mă) văd dintr-o perspectivă diferită. Suntem toţi în procesul de a ne descoperi şi şlefui, iar cel mai important pas e să avem curajul să spunem asta, să ne „expunem”, să ne arătăm lumii aşa cum suntem: imperfecţi, vulnerabili, nesiguri – într-un cuvânt, umani!

Interviu cu Alex

DSC_1225

Lisa: Salut! Care este numele tău întreg? Spune-mi câte ceva despre tine.

Alex Glod: Glod Alexandru Gabriel, 24 ani, nebun după viaţă, îndrăzneţ (câteodată poate un pic PREA îndrăzneţ), un copil în redevenire.

 

L: Ok, ai vreun exemplu pentru partea cu „prea îndrăzneţ”?

AG: Păi, stau şi mă gândesc că de anul trecut, de când m-am decis să lucrez ca freelancer, am îndrăznit în multe feluri, am organizat o grămadă de proiecte, am mers în Serbia, Germania să organizez proiecte. Mi-am asumat foarte multe riscuri. Mulţi spun că sunt un pic uimiţi de câte lucruri am apucat să fac şi dacă stau să mă uit în urmă, pentru primul an de activitate am făcut multe chestii şi de asta spun că într-adevăr am îndrăznit destul de mult dar mie pe moment nu mi se părea ceva super mare, doar am simţit nevoie s-o fac şi persoane care sunt mai în vârstă decât mine, cu mai multă experienţă, pregătire nu îndrăznesc în a lansa lucruri. Eu lansez cam o chestie în fiecare lună, să fie – să fie – să fie iar ei sunt precauţi, în sensul de a face lucrurile perfect.

 

L: De ce copil în redevenire?

AG: Pentru că m-am maturizat cam devreme şi de când am intrat pe calea dezvoltării personale mi-am dat seama cât de mult mi-am uitat esenţa de copil şi îmi dau seama că asta e de fapt lucrul care mă face unic şi tot căutam chestia care mă separă şi mulţi ani am căutat să fiu ca ceilalţi, încercând să adopt anumite lucruri pentru că eu credeam că nu aş fi destul de bun. Tocmai inocenţa asta e valoarea mea adăugată pentru că fac lucrurile uneori foarte simplist, jucăuş, colorat, super creativ şi spontan. E o joacă, dar una serioasă în acelaşi timp.

 

L: Ai discutat în timpul training-ului despre Assessment şi Feedback. Poţi să explici diferenţa dintre ele?

AG: Conceptul original de feedback vine din feedback-ul care are loc într-un sistem: în cazul programării, faci un cod, apoi îl implementezi şi feedback-ul este dacă acel cod e bine implementat sau nu. Diferenţa assessment-ului este când vorbim de două persoane care nu fac parte din acelaşi sistem. Există feedback-ul intern al corpului, cred că oferă feedback în adevăratul sens, în momentul în care fac ceva ce nu îmi place mă simt într-un anumit fel. Când fac ceva ce îmi place la nebunie sau sunt înconjurat de persoane  la care ţin f mult e un fb în corp. Ăla pot să îl înţeleg ca feedback care se aplică în cazul nostru. Assessment e pur şi simplu o evaluare – e a mea. Eu te evaluez din punctul meu de vedere şi îmi aparţine. Pentru că eu am anumite distincţii am un anumit mod de a judeca adevărul şi asta nu înseamnă neapărat adevărul. Nu pot să calific ce spune O persoană ca fiind adevărat pentru că aia e o singură persoană şi din zece persoane, fiecare vine cu o evaluare diferită. Asta văd ca diferenţă: feedback-ul e o chestie care ţine de sistemul meu intern, assessment e o evaluare care vine din afară şi este a acelei persoane, e alegerea ta dacă îl iei sau nu. În acelaşi timp o evaluare este dată dacă este cerută sau acceptată. Dacă omul nu o cere, e o frustrare.

 

L: Am văzut în sala de training două cărţi frumoase pe care scria mare, mare numele tău. Despre ce e vorba?

AG: Anul trecut am avut o mică criză de vârstă, urma să împlinesc 24 de ani şi nu făcusem nimic cu viaţa mea. Cu o lună înainte să îi împlinesc, voiam să lansez un proiect, un Webinar, alte lucruri. Cu câteva ore înainte de lansare, am decis să scriu prima carte: Be Who Be Me. E o carte pe jumătate biografie în care povestesc prin ce am trecut prin viaţă (copilărie, şcoală generală, liceu, facultate şi lunile de când terminasem facultatea) apoi povestesc despre dialogul interior cu care m-am confruntat eu în materie de CINE cred că sunt, CINE vor alţii să fiu şi CINE sunt eu de fapt, cum am gestinat dialogul ăsta interior şi cum am stat şi ascultat să văd care-s argumentele din toate funcţiile şi de unde vin vocile respective. Restul cărţii e un proces de a înţelege ce vreau să fac eu de aici încolo pentru că şi în capitolele astea două sunt anumite întrebări, ca un fel de conversaţie: eu spun prin ce am trecut şi-apoi întreb „În cazul tău cum a fost?”  şi oferă o bază în a crea Bucket List-ul (53 de lucruri de făcut până la 30 de ani, 40 de ani) apoi 3 lucruri prin care asta poate fi realizată mult mai uşor. Am discutat despre moştenirea personală pentru că eu am avut un moment în care m-am întrebat „Mie mi-e frică de moarte, dar de ce?” ş am observat că pt mine era important să las ceva în urmă şi am înrămat ideea de a trăi o moştenire: not leaving a legacy, but living a legacy. Ea poate fi construită prin acţiunile pe care le fac zi de zi. Ultima parte a cărţii oarecum invită cititorul să-şi scrie cartea propriei vieţi pentru că suntem autorul, personajul principal şi naratorul propriei vieţi aşa că trebuie să ne asumăm responsabilitatea, să ne luăm pixul şi să scriem. Ajungi să pui în balanţă tot ce s-a întâmplat până acum şi cum vrei să fie scrisă cartea de acum încolo.

 

A doua se cheamă „How to be Awesome – The Life Manifesto”. Pentru mine, cuvântul „awesome” era mult prea uzat şi îşi pierduse din însemnătate. Teoria mea e că fiecare literă din cuvântul respectiv are o anumită definiţie. A este pentru ambiţie, W pentru wild, E este pentru entuziasm, S pentru special, O în a fi oportunist, M pentru a fi memorabil iar E e conceptul de empowering, adică de a împuternici pe ceilalţi să facă mai mult. A fi AWESOME e un model că aş putea să fac şi eu la fel. Modelele de care avem nevoie nu sunt Steve Jobs, Bill Gates care sunt prea departe deja. Avem nevoie de nivel micro de oameni pe care îi vedem în carne şi oase care arată că se poate. Trebuie creat un spaţiu prin care arătăm că „hei, dacă eu pot, poţi şi tu!”

 

L: Care este visul tău acum şi de la ce a pornit?

AG: Visul meu îi să îmi iau o casă într-un oraş de munte unde să am locuri de 25-30 persoane şi să fie un fel de spa în care oamenii să aibă parte de masaj, meditaţie, saună, relaxare, mers pe munte pe trasee, în care să pot organiza propriile conferinţe, retreat-uri micuţe. Ăsta e visul meu. M-a fascinat ideea de a călători lumea dar aş vrea să am stilul de viaţă simplu în care îngrijesc propria grădină şi am mâncarea mea sănătoasă, toate astea oferind oamenilor un spaţiu în care să se regăsească. Fugim în toate părţile, nu stăm locului, uităm să ne oprim, take our time. Un astfel de loc unde oamenii să aleagă ce au ei nevoie. Vreau un spaţiu de unde oamenii să plece cu zâmbetul pe buze şi împliniţi.

 

L: Cum a decurs procesul de iubire şi acceptare a Sinelui?

AG: Primul pas a fost să vorbesc despre povestea mea şi nu a fost deloc uşor. La început a fost, fără să îmi dau seama, din perspectiva de a atrage compasiune pentru că niciodată nu am avut parte de ea şi mă foloseam de povestea asta ca să primesc genul ăsta de reacţii. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu victimă şi am ajuns să trec peste. Când povestesc mi se pare că nici nu s-a întâmplat. Încărcătura emoţională negativă parcă s-a dus. Însă nu ţine numai de asta pentru că ăla a fost doar un moment care a degenerat în alte lucruri şi obiceiuri. Am descoperit recent că aveam o ură puternică faţă de vreo 30  de oameni şi îmi dădeam seama când îi vedeam în oraşul natal că le doream lucruri rele şi nu credeam că sunt capabil de aşa ceva dar eram şi poate nu voiam să accept. Mi-a luat un pic de timp sa analizez de ce şi cum pot să întorc asta şi să spun „iartă-mă” „mulţumesc” şi „te iubesc” acelor persoane pentru că eu am ales să mă simt cum m-am simţit, nu a fost vina lor. Prin felul în care s-au comportat m-au ajutat să fiu persoana care sunt astăzi. E încă un proces continuu pentru că încep sa descopăr lucruri despre mine de care nu eram neapărat conştient. Observ că am partea întunecată de lăcomie, control, manipulare, de a mă juca cu sentimentele celorlalţi. Mulţi spun că e umană pentru că toţi avem un sâmbure de negativitate şi am început să le înţeleg, nu neapărat să le suprim. Din contră, ok, de unde vine, de ce mă simt aşa, unde mă duce, care au fost declanşatorii genului ăstuia de comportament? Nu cred că e ceva cu care se naşte un copil, ci apare din educaţie sau experienţe. Să accept asta iarăşi nu a fost uşor, având pentru mine critica pe care o aveam de atâţia ani, mai ales ştiindu-mă cu bune intenţii, dar asta nu înseamnă că sunt achitat de lucrurile pe care le fac. E interesant, am străbătut o mare parte din drum, însă mai este.

 

L: Explică-mi conceptul de „be-you-tifully seen”.

AG: Da. Ideea de a fi gol, dar nu a fi gol în modul ruşinos ci dintr-o poziţie de demnitate. De a spune din cap până-n picioare: Din asta sunt format, ăsta sunt eu ca individ, nu vreau nimic în schimb şi a spune dacă îţi place ce vezi şi vrei să îmi fii alături, cu drag apreciez că eşti aici, dacă nu – nu, e mai bine să mergem pe căi diferite. De a asuma faptul că e normal să fie oameni care nu mă plac. Ne vedem data viitoare, cu altă ocazie, poate niciodată. Nu fiecare om care intră în viaţa noastră trebuie să şi rămână. Despărţirile sunt greu de acceptat, dar uneori sunt sănătoase.

 

L: Din înţelepciunea populară românească, ai vreun proverb preferat? Care şi de ce?

AG: O grămadă, oioioi. Nu-i aşa uşor. „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” e sublim pentru că modul în care tratăm pe ceilalţi defineşte modul în care ne tratîm pe noi înşine şi în momentul în care tratăm oamenii negativ, asta reflectă cum mă tratez pe mine. Dacă sunt anumite lucruri pe care eu nu le apreciez (a vorbi urât, a fi băgăreţ, violent, insistent, încăpăţânat), de ce să le manifest? Era o vorbă din bătrâni pe care am lăsat-o şi în ultimul an am descoperit cât e de adevarată.

 

L: Ce părere ţi-au lăsat People in Progress, Hipocampus?

AG: Conceptul de „connecting the disconnected” prin cei patru piloni ai săi m-a fascinat şi mă gândeam că într-adevăr sunt momente în care ne deconectăm şi suntem prinşi într-o singurătate şi suferinţă falsă, totul creat în capul nostru. Ideea de a conecta e una atât de simplă, dar avem nevoie de ea şi mă bucur că am facut parte din ea. People in Progress pentru mine a fost o surpriză foarte plăcută, am avut mari îndoieli legate de cum vor îmbrăţişa oamenii ideea de vulnerabiitate şi de a fi ei înşişi, nu în sensul stereotipic, dar la modul foarte pragmatic şi am observat că da, e calea pe care trebuie sa merg. Acum câteva luni când am vrut să organizez câteva proiecte în Sibiu a fost un total eşec. Oamenii nu vor chestii mediocre, ci chestii total diferite. Nu majoritaea e cea cu care trebuie să lucrăm, ci inovatorii. People in Progress îmi dă motive să cred că există oameni printre noi care vor să îmbrăţişeze vulnerabilitatea, să termine cu minciunile, să fie deschişi, să nu se mai ascundă, să fie ei înşişi cu toate imperfecţiunile lor şi cred că undeva în adâncurile noastre ne dorim asta cu mare ardoare şi avem oameni care să ne accepte.

 

Interviu cu Giovanni

DSC_1165

Lisa: Hello! First of all, tell me your name and something about yourself.

Giovanni: My name is Giovanni. I am half-Italian and half-German, I have been living in Berlin for the last 12 years, I like to travel, I’m a training facilitator and story teller. I explore new things and currently I see myself as a modern Marco Polo, going out and finding the spices of life and sharing them with other people.

 

L: During the training, you talked about discovering your own skills. How did the process go, how did you discover your own skills?

G: Life, I guess. It was a process that started 4 years ago when I had my first Train The Trainers, when I thought training was about telling other people how to do it right. Then I had a seminar about Group Dynamics and that was the first time when I realized I had this emotional intelligence thing, I was more sensitive than others maybe. Then I realized that everyone has them but they’re not as developed, but could be developed. I got interested in communication between each other and the next step was going even further. What’s next, what’s behind that? I was always trying to find the ultimate truth in training, the universal theory. It’s only recently I realized that it doesn’t exist.

 

L: Did you study this in a formal environment (University)?

G:  No I didn’t. I used to study Law and I was active in ELSA (European Law Students Association) and that’s where I got my first Train The Trainers but I did study a bit of Psychology. I never graduated from either Faculty. All the things I do now are autodidactic and I’ve learned by doing and experiencing them.

 

L: Do you think a degree is important in this field of work?

G: It depends on what you do. In Coaching – more than a diploma – a supervision is important for someone you have the possibility to reflect with on what’s happening. Diplomas and certificates are mostly for people to come to you and they want to trust you, they put their trust in a piece of paper. Nowadays education is kind of outdated because if you look at Psychology students when they come out of University they go to an extra training on coaching or for Train The Trainers. So everything that I do I would never have learned in Psychology classes. Then again the educational system is from an industrial age; it is adapted for times when school needed to produce workers, but we’re past that stage and school hasn’t caught up. I believe in non-formal education and we live in a time when there is more information available freely than at any other time. You can go to Harvard and have free online Harvard courses. For example, I enrolled in a class on Emotional Leadership that’s starting on May 1st.

 

L: You mentioned the word “worthiness”. How does it manifest in you?

G: It manifests in me by accepting who I am and that I am worthy of love, belonging, of everything that is happening to me.

 

L: You strive to be perfect. What does “perfect” mean and what does “imperfect” mean to you?

G: Perfect at that time meant a perfect surface: being the perfect student, perfect husband, perfect boyfriend, eventually maybe a perfect father. Being something that the TV sold us or that we believe is perfect and today imperfect is the real perfect because that’s life, life is imperfect.

 

L: What about your experience hitting “rock bottom”? How did it change you? Do you see it as a blessing in disguise?

G: I don’t think it is a blessing in disguise, I see it as a blessing but I think we only realize our blessings some years later. When I hit rock bottom it wasn’t about not having a degree,  but also about having pissed away about 150.000 Euros that my grandmother and my mother had left to me. They  had envisioned for me to be able to study freely without having to work and to spend some time abroad. In their world that meant happiness, a good or better life because they had that. In their view of the world those were the prerequisites to have a successful and happy life. It’s only recently I realized they wanted me to have a happy life, that’s the core, and I am living that so I don’t need to feel ashamed. Having hit rock bottom, having been broke has taught me a lot that life does go on and there’s a beautiful sentence quoted in Batman: the night is darkest before the day. To me, this has been one of the most important lessons that I learned – not just then but also recently – that I love myself in both happy days and sad days because they are both part of my life experience.

 

L: How would you describe it In only one word?

G: Enlightening.

 

L: Now, for the bonus question: “A jug fills drop by drop.” – what do you think about this mindset?

G:  I would say it depends on how fast you want it filled. Of course it fills drop by drop but then again if it’s full what are you going to do then? If the drops keep coming, you need to empty it. I believe that in order to refill a cup or a jug you need to let go of some drops first.

 

L: Do you have a personal experience you can relate to this quote?

G: Mmhm, I do actually. I’m happy to share it. In February this year I took the final decision for me to stop working as a driver altogether. I had taken it before but I had never sort of communicated it and this time I told every single agency or partner I used to work with that I’m done driving. That to me felt exactly like I had to let go of some things in order to make room for new ones. Ever since I took that decision a lot of other things have happened, beautiful ones.

 

L: To end on a positive note, how do you feel about Hipocampus and this project?

G: I think they’re doing an amazing job. They have a long way to go and they are ambitious. From what I’ve experienced they have very large hearts and that is a quality missing in a lot of people these days or that has been forgotten about. The quest for connection, the core quests of today’s society when we seemingly are disconnected by internet and SMS but we suddenly realize there is so much more connection possible with these things. I wish them the best of luck, I think they will do an awesome job and I am looking forward to seeing what’s gonna happen.

 

L: If you could give them the perfect gift, what would it be and why?

G: Lots of love.