People in Progress

În ultima vreme s-au înteţit în Bucureşti afişele şi reclamele pentru diverse training-uri: Public Speaking, Team Work, Gestionarea Timpului, toate cu denumiri pompoase şi promiţătoare însă, în acelaşi timp, comune.  Aşa că, pentru mine, „People in Progress” a ieşit în evidenţă, în primul rând, prin premiza foarte atrăgătoare a evenimentului: două zile cu doi traineri experimentaţi şi cu două concepte diferite: Story Telling şi Personal Brand.

Mărturisesc că totul s-a ridicat la nivelul aşteptărilor mele: atmosfera, organizarea, stilul trainer-ilor, informaţiile, chiar şi participanţii. A fost o experienţă deosebită, neaşteptat de introspectivă, chiar având o puternică influenţă filosofică aş putea zice.

Când cineva spune cuvintele „lejer” sau „relaxant” la ce te gândeşti prima oară? Eu, cu siguranţă, la atmosfera celor două seri. Primul exerciţiu ne-a scos din zona de confort şi am fost încurajaţi să ne exprimăm recunoştinţa faţă de cei prezenţi la training. Cu toate că m-am simţit puţin jenată să îmbrăţişez persoane ale căror nume nu reuşisem să îl reţin în întregime – mai ales că ţin mult la spaţiul personal – pe la al patrulea hug deja trecusem peste această reţinere şi am putut să le mulţumesc tuturor sincer pentru că îmi sunt alături în această experienţă. M-a ajutat să realizez cât de efemer este totul şi, după cum ziceau chiar Alex şi Giovanni, acel moment nu va putea fi replicat – nu ne vom întâlni în fix aceeaşi formulă niciodată aşa că trebuie să apreciem această ocazie la maxim.

A fost creat un spaţiu foarte sigur, iar participanţii erau încurajaţi să se exprime liber, să glumească (iar trainerii le răspundeau tot printr-o glumă), să asculte atent ce este împărtăşit grupului şi să înveţe din experienţele celorlalţi. În a doua seară, deşi erau feţe noi în cameră, am observat cât de uşor le venea să vorbească celor care fuseseră de la început. Am fost surprinsă că un grup a putut fi închegat într-un timp atât de scurt!

Că tot vorbim despre participanţi, să ştii că majoritatea am fost fete(oare ce concluzie să tragem de aici?!), însă diversitatea s-a manifestat prin interesele, pasiunile şi alegerile fiecăreia. Am sărbătorit atât aceste diferenţe cât şi asemănările: dorinţa de a experimenta, a călători, a socializa sau încercările dezvoltării personale. Emoţiile dar şi curiozitatea, setea de cunoştinţe a fiecăruia ne-a destins: eram toţi pe picior de egalitate.

Alex şi Giovanni, trainerii noştri, au lăsat cu siguranţă o impresie puternică. M-au frapat prin aparenta lor vulnerabilitate, atitudinea deschisă, sinceră, latura lor teatrală şi propriile valori. Două persoane foarte comunicative, băieţii păreau că şi-au propus să ne scoată din cochilie, să ne motiveze să ne depăşim limitele. Mi-a plăcut în mod deosebit că au luat parte la joculeţe alături de restul, nu au încercat să se separe de grup sau să se urce pe un piedestal arogant de „noi suntem prea buni să facem asta”. Au tranziţionat foarte lin între exerciţii şi tot training-ul urma un fir logic foarte discret, până la urmă cele 4+ ore au trecut foarte repede. Poveştile lor despre viaţă, experienţe din trecut, reflecţiile au adăugat savoare întregului training.

Dacă şi profesorii mei de la facultate ar insera poveşti sau ar încerca orice altă metodă de a ne preda în afară de cea „dictatorială” unde ei vorbesc şi eu scriu timp de 2 ore, atunci aş merge mai des pe la cursuri! Poate tocmai de aceea am apreciat foarte mult faptul că trainerii s-au folosit de flipchart-uri colorate, videoclipuri, iar toate materialele erau pregătite dinainte. Din ce discut cu prietenii şi colegii mei de aceeaşi vârstă, observ că generaţia din care fac parte are nevoie de interactivitate, avem nevoie să descoperim singuri răspunsurile, să punem laolaltă piesele puzzle-ului. Cel mai mult am reţinut prin metoda de „Active Learning” unde am fost direct implicată în procesul cunoaşterii şi, în loc să mi se dicteze concluzia, am reuşit să ajung eu singură la ea, pe alocuri ghidată de cei doi. Mi-au reamintit cât de frumos este să te redescoperi prin introspecţie!

Din prima clipă m-am simţit primită cu drag, acceptată şi îmi pare rău să zic că nu găsesc prea des sentimentul ăsta în multe alte grupuri. A fost depăşită bariera limbii (totul s-a ţinut în engleză) iar participanţii nu se mai gândeau neapărat la greşelile făcute sau accentul puternic, ci s-au putut concentra pe mesaj şi pe emoţiile pe care doreau să le transmită. Cu toate astea tot m-am simţit tensionată uneori până am conştientizat pe deplin că mă aflu într-un spaţiu al toleranţei şi unde judecata nu îşi are locul, lucru care m-a ajutat când a venit vorba de descărcări emoţionale în timpul discursurilor sau activităţilor. Nu a durat mult până cei doi traineri au devenit, mai degrabă, doi prieteni apropiaţi care ne învăţau câte ceva despre felul lor de a vedea lumea, asemenea bătrânilor unui trib care stau la poveşti cu oricine e dispus să îi asculte.

People in Progress a fost o experienţă nouă, diferită de lucrurile care deveniseră obişnuite pentru mine şi m-a ajutat să (mă) văd dintr-o perspectivă diferită. Suntem toţi în procesul de a ne descoperi şi şlefui, iar cel mai important pas e să avem curajul să spunem asta, să ne „expunem”, să ne arătăm lumii aşa cum suntem: imperfecţi, vulnerabili, nesiguri – într-un cuvânt, umani!

Interviu cu Alex

DSC_1225

Lisa: Salut! Care este numele tău întreg? Spune-mi câte ceva despre tine.

Alex Glod: Glod Alexandru Gabriel, 24 ani, nebun după viaţă, îndrăzneţ (câteodată poate un pic PREA îndrăzneţ), un copil în redevenire.

 

L: Ok, ai vreun exemplu pentru partea cu „prea îndrăzneţ”?

AG: Păi, stau şi mă gândesc că de anul trecut, de când m-am decis să lucrez ca freelancer, am îndrăznit în multe feluri, am organizat o grămadă de proiecte, am mers în Serbia, Germania să organizez proiecte. Mi-am asumat foarte multe riscuri. Mulţi spun că sunt un pic uimiţi de câte lucruri am apucat să fac şi dacă stau să mă uit în urmă, pentru primul an de activitate am făcut multe chestii şi de asta spun că într-adevăr am îndrăznit destul de mult dar mie pe moment nu mi se părea ceva super mare, doar am simţit nevoie s-o fac şi persoane care sunt mai în vârstă decât mine, cu mai multă experienţă, pregătire nu îndrăznesc în a lansa lucruri. Eu lansez cam o chestie în fiecare lună, să fie – să fie – să fie iar ei sunt precauţi, în sensul de a face lucrurile perfect.

 

L: De ce copil în redevenire?

AG: Pentru că m-am maturizat cam devreme şi de când am intrat pe calea dezvoltării personale mi-am dat seama cât de mult mi-am uitat esenţa de copil şi îmi dau seama că asta e de fapt lucrul care mă face unic şi tot căutam chestia care mă separă şi mulţi ani am căutat să fiu ca ceilalţi, încercând să adopt anumite lucruri pentru că eu credeam că nu aş fi destul de bun. Tocmai inocenţa asta e valoarea mea adăugată pentru că fac lucrurile uneori foarte simplist, jucăuş, colorat, super creativ şi spontan. E o joacă, dar una serioasă în acelaşi timp.

 

L: Ai discutat în timpul training-ului despre Assessment şi Feedback. Poţi să explici diferenţa dintre ele?

AG: Conceptul original de feedback vine din feedback-ul care are loc într-un sistem: în cazul programării, faci un cod, apoi îl implementezi şi feedback-ul este dacă acel cod e bine implementat sau nu. Diferenţa assessment-ului este când vorbim de două persoane care nu fac parte din acelaşi sistem. Există feedback-ul intern al corpului, cred că oferă feedback în adevăratul sens, în momentul în care fac ceva ce nu îmi place mă simt într-un anumit fel. Când fac ceva ce îmi place la nebunie sau sunt înconjurat de persoane  la care ţin f mult e un fb în corp. Ăla pot să îl înţeleg ca feedback care se aplică în cazul nostru. Assessment e pur şi simplu o evaluare – e a mea. Eu te evaluez din punctul meu de vedere şi îmi aparţine. Pentru că eu am anumite distincţii am un anumit mod de a judeca adevărul şi asta nu înseamnă neapărat adevărul. Nu pot să calific ce spune O persoană ca fiind adevărat pentru că aia e o singură persoană şi din zece persoane, fiecare vine cu o evaluare diferită. Asta văd ca diferenţă: feedback-ul e o chestie care ţine de sistemul meu intern, assessment e o evaluare care vine din afară şi este a acelei persoane, e alegerea ta dacă îl iei sau nu. În acelaşi timp o evaluare este dată dacă este cerută sau acceptată. Dacă omul nu o cere, e o frustrare.

 

L: Am văzut în sala de training două cărţi frumoase pe care scria mare, mare numele tău. Despre ce e vorba?

AG: Anul trecut am avut o mică criză de vârstă, urma să împlinesc 24 de ani şi nu făcusem nimic cu viaţa mea. Cu o lună înainte să îi împlinesc, voiam să lansez un proiect, un Webinar, alte lucruri. Cu câteva ore înainte de lansare, am decis să scriu prima carte: Be Who Be Me. E o carte pe jumătate biografie în care povestesc prin ce am trecut prin viaţă (copilărie, şcoală generală, liceu, facultate şi lunile de când terminasem facultatea) apoi povestesc despre dialogul interior cu care m-am confruntat eu în materie de CINE cred că sunt, CINE vor alţii să fiu şi CINE sunt eu de fapt, cum am gestinat dialogul ăsta interior şi cum am stat şi ascultat să văd care-s argumentele din toate funcţiile şi de unde vin vocile respective. Restul cărţii e un proces de a înţelege ce vreau să fac eu de aici încolo pentru că şi în capitolele astea două sunt anumite întrebări, ca un fel de conversaţie: eu spun prin ce am trecut şi-apoi întreb „În cazul tău cum a fost?”  şi oferă o bază în a crea Bucket List-ul (53 de lucruri de făcut până la 30 de ani, 40 de ani) apoi 3 lucruri prin care asta poate fi realizată mult mai uşor. Am discutat despre moştenirea personală pentru că eu am avut un moment în care m-am întrebat „Mie mi-e frică de moarte, dar de ce?” ş am observat că pt mine era important să las ceva în urmă şi am înrămat ideea de a trăi o moştenire: not leaving a legacy, but living a legacy. Ea poate fi construită prin acţiunile pe care le fac zi de zi. Ultima parte a cărţii oarecum invită cititorul să-şi scrie cartea propriei vieţi pentru că suntem autorul, personajul principal şi naratorul propriei vieţi aşa că trebuie să ne asumăm responsabilitatea, să ne luăm pixul şi să scriem. Ajungi să pui în balanţă tot ce s-a întâmplat până acum şi cum vrei să fie scrisă cartea de acum încolo.

 

A doua se cheamă „How to be Awesome – The Life Manifesto”. Pentru mine, cuvântul „awesome” era mult prea uzat şi îşi pierduse din însemnătate. Teoria mea e că fiecare literă din cuvântul respectiv are o anumită definiţie. A este pentru ambiţie, W pentru wild, E este pentru entuziasm, S pentru special, O în a fi oportunist, M pentru a fi memorabil iar E e conceptul de empowering, adică de a împuternici pe ceilalţi să facă mai mult. A fi AWESOME e un model că aş putea să fac şi eu la fel. Modelele de care avem nevoie nu sunt Steve Jobs, Bill Gates care sunt prea departe deja. Avem nevoie de nivel micro de oameni pe care îi vedem în carne şi oase care arată că se poate. Trebuie creat un spaţiu prin care arătăm că „hei, dacă eu pot, poţi şi tu!”

 

L: Care este visul tău acum şi de la ce a pornit?

AG: Visul meu îi să îmi iau o casă într-un oraş de munte unde să am locuri de 25-30 persoane şi să fie un fel de spa în care oamenii să aibă parte de masaj, meditaţie, saună, relaxare, mers pe munte pe trasee, în care să pot organiza propriile conferinţe, retreat-uri micuţe. Ăsta e visul meu. M-a fascinat ideea de a călători lumea dar aş vrea să am stilul de viaţă simplu în care îngrijesc propria grădină şi am mâncarea mea sănătoasă, toate astea oferind oamenilor un spaţiu în care să se regăsească. Fugim în toate părţile, nu stăm locului, uităm să ne oprim, take our time. Un astfel de loc unde oamenii să aleagă ce au ei nevoie. Vreau un spaţiu de unde oamenii să plece cu zâmbetul pe buze şi împliniţi.

 

L: Cum a decurs procesul de iubire şi acceptare a Sinelui?

AG: Primul pas a fost să vorbesc despre povestea mea şi nu a fost deloc uşor. La început a fost, fără să îmi dau seama, din perspectiva de a atrage compasiune pentru că niciodată nu am avut parte de ea şi mă foloseam de povestea asta ca să primesc genul ăsta de reacţii. Mi-am dat seama că nu vreau să fiu victimă şi am ajuns să trec peste. Când povestesc mi se pare că nici nu s-a întâmplat. Încărcătura emoţională negativă parcă s-a dus. Însă nu ţine numai de asta pentru că ăla a fost doar un moment care a degenerat în alte lucruri şi obiceiuri. Am descoperit recent că aveam o ură puternică faţă de vreo 30  de oameni şi îmi dădeam seama când îi vedeam în oraşul natal că le doream lucruri rele şi nu credeam că sunt capabil de aşa ceva dar eram şi poate nu voiam să accept. Mi-a luat un pic de timp sa analizez de ce şi cum pot să întorc asta şi să spun „iartă-mă” „mulţumesc” şi „te iubesc” acelor persoane pentru că eu am ales să mă simt cum m-am simţit, nu a fost vina lor. Prin felul în care s-au comportat m-au ajutat să fiu persoana care sunt astăzi. E încă un proces continuu pentru că încep sa descopăr lucruri despre mine de care nu eram neapărat conştient. Observ că am partea întunecată de lăcomie, control, manipulare, de a mă juca cu sentimentele celorlalţi. Mulţi spun că e umană pentru că toţi avem un sâmbure de negativitate şi am început să le înţeleg, nu neapărat să le suprim. Din contră, ok, de unde vine, de ce mă simt aşa, unde mă duce, care au fost declanşatorii genului ăstuia de comportament? Nu cred că e ceva cu care se naşte un copil, ci apare din educaţie sau experienţe. Să accept asta iarăşi nu a fost uşor, având pentru mine critica pe care o aveam de atâţia ani, mai ales ştiindu-mă cu bune intenţii, dar asta nu înseamnă că sunt achitat de lucrurile pe care le fac. E interesant, am străbătut o mare parte din drum, însă mai este.

 

L: Explică-mi conceptul de „be-you-tifully seen”.

AG: Da. Ideea de a fi gol, dar nu a fi gol în modul ruşinos ci dintr-o poziţie de demnitate. De a spune din cap până-n picioare: Din asta sunt format, ăsta sunt eu ca individ, nu vreau nimic în schimb şi a spune dacă îţi place ce vezi şi vrei să îmi fii alături, cu drag apreciez că eşti aici, dacă nu – nu, e mai bine să mergem pe căi diferite. De a asuma faptul că e normal să fie oameni care nu mă plac. Ne vedem data viitoare, cu altă ocazie, poate niciodată. Nu fiecare om care intră în viaţa noastră trebuie să şi rămână. Despărţirile sunt greu de acceptat, dar uneori sunt sănătoase.

 

L: Din înţelepciunea populară românească, ai vreun proverb preferat? Care şi de ce?

AG: O grămadă, oioioi. Nu-i aşa uşor. „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” e sublim pentru că modul în care tratăm pe ceilalţi defineşte modul în care ne tratîm pe noi înşine şi în momentul în care tratăm oamenii negativ, asta reflectă cum mă tratez pe mine. Dacă sunt anumite lucruri pe care eu nu le apreciez (a vorbi urât, a fi băgăreţ, violent, insistent, încăpăţânat), de ce să le manifest? Era o vorbă din bătrâni pe care am lăsat-o şi în ultimul an am descoperit cât e de adevarată.

 

L: Ce părere ţi-au lăsat People in Progress, Hipocampus?

AG: Conceptul de „connecting the disconnected” prin cei patru piloni ai săi m-a fascinat şi mă gândeam că într-adevăr sunt momente în care ne deconectăm şi suntem prinşi într-o singurătate şi suferinţă falsă, totul creat în capul nostru. Ideea de a conecta e una atât de simplă, dar avem nevoie de ea şi mă bucur că am facut parte din ea. People in Progress pentru mine a fost o surpriză foarte plăcută, am avut mari îndoieli legate de cum vor îmbrăţişa oamenii ideea de vulnerabiitate şi de a fi ei înşişi, nu în sensul stereotipic, dar la modul foarte pragmatic şi am observat că da, e calea pe care trebuie sa merg. Acum câteva luni când am vrut să organizez câteva proiecte în Sibiu a fost un total eşec. Oamenii nu vor chestii mediocre, ci chestii total diferite. Nu majoritaea e cea cu care trebuie să lucrăm, ci inovatorii. People in Progress îmi dă motive să cred că există oameni printre noi care vor să îmbrăţişeze vulnerabilitatea, să termine cu minciunile, să fie deschişi, să nu se mai ascundă, să fie ei înşişi cu toate imperfecţiunile lor şi cred că undeva în adâncurile noastre ne dorim asta cu mare ardoare şi avem oameni care să ne accepte.

 

Interviu cu Giovanni

DSC_1165

Lisa: Hello! First of all, tell me your name and something about yourself.

Giovanni: My name is Giovanni. I am half-Italian and half-German, I have been living in Berlin for the last 12 years, I like to travel, I’m a training facilitator and story teller. I explore new things and currently I see myself as a modern Marco Polo, going out and finding the spices of life and sharing them with other people.

 

L: During the training, you talked about discovering your own skills. How did the process go, how did you discover your own skills?

G: Life, I guess. It was a process that started 4 years ago when I had my first Train The Trainers, when I thought training was about telling other people how to do it right. Then I had a seminar about Group Dynamics and that was the first time when I realized I had this emotional intelligence thing, I was more sensitive than others maybe. Then I realized that everyone has them but they’re not as developed, but could be developed. I got interested in communication between each other and the next step was going even further. What’s next, what’s behind that? I was always trying to find the ultimate truth in training, the universal theory. It’s only recently I realized that it doesn’t exist.

 

L: Did you study this in a formal environment (University)?

G:  No I didn’t. I used to study Law and I was active in ELSA (European Law Students Association) and that’s where I got my first Train The Trainers but I did study a bit of Psychology. I never graduated from either Faculty. All the things I do now are autodidactic and I’ve learned by doing and experiencing them.

 

L: Do you think a degree is important in this field of work?

G: It depends on what you do. In Coaching – more than a diploma – a supervision is important for someone you have the possibility to reflect with on what’s happening. Diplomas and certificates are mostly for people to come to you and they want to trust you, they put their trust in a piece of paper. Nowadays education is kind of outdated because if you look at Psychology students when they come out of University they go to an extra training on coaching or for Train The Trainers. So everything that I do I would never have learned in Psychology classes. Then again the educational system is from an industrial age; it is adapted for times when school needed to produce workers, but we’re past that stage and school hasn’t caught up. I believe in non-formal education and we live in a time when there is more information available freely than at any other time. You can go to Harvard and have free online Harvard courses. For example, I enrolled in a class on Emotional Leadership that’s starting on May 1st.

 

L: You mentioned the word “worthiness”. How does it manifest in you?

G: It manifests in me by accepting who I am and that I am worthy of love, belonging, of everything that is happening to me.

 

L: You strive to be perfect. What does “perfect” mean and what does “imperfect” mean to you?

G: Perfect at that time meant a perfect surface: being the perfect student, perfect husband, perfect boyfriend, eventually maybe a perfect father. Being something that the TV sold us or that we believe is perfect and today imperfect is the real perfect because that’s life, life is imperfect.

 

L: What about your experience hitting “rock bottom”? How did it change you? Do you see it as a blessing in disguise?

G: I don’t think it is a blessing in disguise, I see it as a blessing but I think we only realize our blessings some years later. When I hit rock bottom it wasn’t about not having a degree,  but also about having pissed away about 150.000 Euros that my grandmother and my mother had left to me. They  had envisioned for me to be able to study freely without having to work and to spend some time abroad. In their world that meant happiness, a good or better life because they had that. In their view of the world those were the prerequisites to have a successful and happy life. It’s only recently I realized they wanted me to have a happy life, that’s the core, and I am living that so I don’t need to feel ashamed. Having hit rock bottom, having been broke has taught me a lot that life does go on and there’s a beautiful sentence quoted in Batman: the night is darkest before the day. To me, this has been one of the most important lessons that I learned – not just then but also recently – that I love myself in both happy days and sad days because they are both part of my life experience.

 

L: How would you describe it In only one word?

G: Enlightening.

 

L: Now, for the bonus question: “A jug fills drop by drop.” – what do you think about this mindset?

G:  I would say it depends on how fast you want it filled. Of course it fills drop by drop but then again if it’s full what are you going to do then? If the drops keep coming, you need to empty it. I believe that in order to refill a cup or a jug you need to let go of some drops first.

 

L: Do you have a personal experience you can relate to this quote?

G: Mmhm, I do actually. I’m happy to share it. In February this year I took the final decision for me to stop working as a driver altogether. I had taken it before but I had never sort of communicated it and this time I told every single agency or partner I used to work with that I’m done driving. That to me felt exactly like I had to let go of some things in order to make room for new ones. Ever since I took that decision a lot of other things have happened, beautiful ones.

 

L: To end on a positive note, how do you feel about Hipocampus and this project?

G: I think they’re doing an amazing job. They have a long way to go and they are ambitious. From what I’ve experienced they have very large hearts and that is a quality missing in a lot of people these days or that has been forgotten about. The quest for connection, the core quests of today’s society when we seemingly are disconnected by internet and SMS but we suddenly realize there is so much more connection possible with these things. I wish them the best of luck, I think they will do an awesome job and I am looking forward to seeing what’s gonna happen.

 

L: If you could give them the perfect gift, what would it be and why?

G: Lots of love.